Imi aduc aminte de toate povestile copilariei. Pe unele nu le mai tin minte in intregime, poate… Din altele lipsesc personaje, sau itele istoriei imi scapa, prin urechile acului… Imi aduc aminte chiar si de povestea cu ecusoanele, numa intrebati ce e asta, e ceva ce doar familia mea stie.
Imi aduc aminte cum mama ne spunea povesti, venita din schimbul doi, doar ca sa ne vada adormiti odata, sa se poata odihni si ea. Si le mai incurca intre ele… Sunt amintiri cu care voi trai pana la sfarsitul vietii. Si, de fiecare data, avand o imaginatie destul de bogata, ridicam din vorbele ei palate si castele, construiam din intonatia vocii ei, pe jumatate adormit, cai in armuri stralucitoare si cavaleri cumpanind lancile in maini…
Ah, o sa spuneti ca nu-i nimic extraordinar, asa e? Parintii fac treaba asta. Reusesc, cumva, sa ne trimita intr-o lume fabuloasa, fantastica… imaginara, din pacate…
Unul dintre basmele mele preferate a fost, de departe, Dumbrava minunata. Mi-am imaginat filmul povestii cu mult inainte sa vad pelicula. Si, multa vreme, m-am vazut ajuns, macar o data, impreuna cu Lizuca si Patrocle, in poienita aia… macar o data… o singura data… inainte sa mi se inchida ochii si sa intru in alta lume, sub vraja lui Morfeu…
Cati dintre voi pot spune, fara sa minta, ca au cazut intr-o poveste? De-adevaratelea? Nu cu zane si spiridusi, dar macar in decorul din Dumbrava minunata? Pentru ca eu… eu am ajuns, astazi, acolo… Chiar si acum, dupa atatea ore, sunt inca sub vraja locului acela!
Am iesit, la invitatia lui Sergio si a Evei, sotia lui, intr-o mica excursie, intr-un oras nu departe de cel in care locuim. Si, brusc, din haosul autostrazii, am intrat in una dintre putinele paduri de care se bucura, inca, sudul Spaniei. Ei bine, pentru un sfert de ora, cat a durat drumul, am retrait senzatia padurilor Romaniei, cu copaci inalti, cu coroanele bogate vajaind in vant. Amintirea povestii a aparut, dupa o curba a potecii care serpuia pe langa un paraias de doua palme, sub forma Dumbravii…
Paraiasul acela, limpede si rece, curgea dintr-un ochi de apa, nu mai mare decat un norisor, in care plange, vesnic, o cascada cat un fir de lana, aproape pierduta intre ierburi. Ca un chip de piatra, cu barba verde, care lacrimeaza dintr-un ochi de ciclop. In mijlocul norului pamantean, ratacit dintrei ai lui, o stanca de inaltimea unui pitic permite soparlelor sa se usuce la soare… Peste paraias, doua poduri facute din trunchiuri de copac, negeluite, te lasa sa treci, dintr-o parte in alta… Totul inconjurat de copaci inalti, de te doare gatul cautandu-le varfurile cu privirea. Si toate acestea, inlantuite intr-o potcoava de piatra sura, tesuta cu verdele muschiului.
Se spune ca o fotografie face cat o mie de cuvinte. Dar o fotografie, in cazul asa, nu ar face cinste imaginii pe care am trait-o astazi. Desi sunt convins ca Roscata o sa va faca sa vedeti si fotografiile. In tot acest decor ar trebui sa va imaginati o casuta din lemn si luna, reflectata in lacusorul acela…
Ne dorim, de cand devenim aduti, sa mai fim, macar o zi, copii. Se poate! Trebuie sa ma credeti pe cuvant…
