Jurnal

Vizite in locuri de vis

Suflu cu putere, sa se duca praful si paianjenii… Aha! Gata! Se vede bloguletul meu… mama lui de lenes, cum l-a lasat el in halul asta de paragina…

Stiti care e legatura intre bucuria vizuala si crampele la picioare? Condusul, sute de kilometri, incepator, prin niste serpentine gen Transfagarasan. Nu-s obisnuit sa urc munti, cu a doua, cateodata cu prima, doar ca sa ajungem in locuri absolut fabuloase, gen Guadalest sau Bocairent. Cand cobor din masina, imi tremura toate cele. Stangul nu-i problema, ca ai pus piciorul langa pedala si nu mai ai treaba cu el, dar dreptu’, mama, mama…

Si mai urat e ca nu ai timp sa te bucuri de priveliste decat atunci cand ai ajuns deja la destinatie. Abia atunci poti sa zici ca vezi si tu ceva, ca pe traseu, in urcare, in curbe fara vizibilitate, cu un grup de biciclisti in fata, care ocupa toata banda ta de mers, e cam greu sa te uiti la castelul ala care atarna pe coasta unui munte, sau la turnurile alea de veghe cu drapelele Spaniei fluturand, sau mai stiu eu ce chestii interesante imi mai arata Roscata, din cand in cand. O singura data am intors si eu capul, sa ma bucur si atunci am intors si volanul, de era sa sarim peste balustrada, ca in filmele cu J. Bond. Dupa ce ne-au revenit culorile in obrajo si a terminat Roscata sa ma faca cu ou si cu otet, am ajuns si la destinatie. Zic destinatie la modul general, adica ajungem unde ne era de ajuns.

Doua locuri va propun, astazi. Guadalest si Bocairent. Pentru ca amandoua sunt superbe de vizitat, linistite, in ciuda numarului mare de turisti.

guadalest

Guadalest e un castel, in fine, ce-a mai ramas din el, in creierii muntilor. La poate se gaseste un lac verde, inconjurat de munti cu paduri, cu tot. Paduri! Nu boscheti, cum vesti prin mai tot sudul Spaniei. Paduri, cu copaci inalti! Pe smaraldul lacului, un vaporas isi taraie lenes, turistii… Undeva, mai spre stanga, albastrul marii sclipeste in soare. Sufla vantul intr-un mare fel, aproape sa te ia pe sus.

Intrarea la castel, de fapt, dupa ce urci panta destul de abrupta care duce prin oras, se face printr-o spartura in munte, un fel de tunel natural, asemanator celui de la Petra, Iordania, desi, evident mult mai scurt si mai lipsit de ‘wow’. Chiar la iesire, dai nas in nas cu intrarea in vila stapanului tinutului, pe care ai ocazia sa o vizitezi, contra unei sume destul de piperata: 3 euro. Casa nu e lipsita de gust, desi aflata in varf de munte. Are incaperi largi, in care se conserva mobilierul original, pe care exista ‘do not touch’-ul obligatoriu. Peretii sunt incarcati de broderii si de picturi, pe care le gasim in toate salile in care vizitatorii, cei altuali dar si cei din trecut, aveau acces. Destul de bizar, dormitoarele, ambele, le gasim sarace in piese de mobilier si foarte mici, chiar si cel matrimonial. Doar paturile si un dulap. In dormitor mare mai exista un cuier. Pe de alta parte, sufrageria, legata de bucataria prost iluminata si aflata cu cateva trepte mai jos, printr-un singur gemulet, are peretii plini de culori si de tablouri. Unul dintre pereti se bucura de usi largi si inalte, care dau spre o terasa, cu vedere la intrarea-tunel de care va spunea mai devreme. Bucataria are ca unica sursa de lumina un fel de cos, care serveste si la evacuarea fumului. Presupun ca aveau si torte sau lumanari, in vremurile bune…

Sala de primire a oaspetilor este cea mai fastuoasa si mai bine iluminata. Pe unul dintre pereti, un dulap de arme de vanatoare, ceilalti sunt impodobiti cu picturi si harti vechi pe care apare, in caractere gotice numele tarisoarei noastre. Mobilierul este al vremii, lucrat cu multe inflorituri cara arata talentrul mestesugarilor de demult.

Pe una din usile secundare iesim direct spre treptele care duc la castel. Castel e mult spus, mai degraba o fortareata, un punct de veghe in calea eventualilor atacatori. Nu e mult de vazut sus, poate doar cimitirul cu cele cateva morminte, unele dintre ele vechi de cateva sute de ani, asezate, ca in mai toate satele de munte, unele deasuprea celorlalte, din lipsa de spatiu.

De pe ruinele meterezelor privim in jos, la piata centrala a Guadalest. E pitoreasca privelistea si nu ne mai pute lua ochii de la ea, pentru pe perioada. Insa vantul puternic si destul de rece, ne impinge sa la luam, usurel, pe drumul de intoarcere in oras, inapoi la civilizatia contemporana, inapoi la TiTi, Clio-ul care ne duce, viteaz, peste tot. Lasam Guadalest in urma cu promisiunea ca vom reveni, la vara, din nou.

Dupa cateva saptamani, decidem sa ardem benzina. Asa ca Roscata decide sa mergem la Bocairent (fotografii pe link). Eu sunt multumit ca o luam la roata, din nou. Facem kilometri, castigam experienta. TiTi trage bine si nu mananca mult. Cu 10 euro bagam 6 litri de benzina si asta e! Bocairent e o uras vechi, inca o data intre munti. Pana acolo ametim din cauza serpentinelor. Stanga, dreapta, frana, accelerare, treci pe langa bolovanii aia cazuti de pe versant, vezi ca nu vezi nimic in curba aia, de unde au aparut biciclistii astia? si asa mai departe. Desi grupurile de biciclisti se deplaseaza cat pot mai spre dreapta, e destul de dificil sa ii depasesti, mai ales cand sunt cate 15-20 o data. Trec destul de aproape de ei, sunt sigur ca ii incomodez si eu, dar nu ma injura nici unul si imi fac loc cat pot de mult.

lasam masina, ca mai mereu, undeva spre marginea orasului, ca sa putem lua strazile la picior, chiar daca e mai obositor. E mult de urcat si de coborat in orasele de munte. Initial, Bocairent era destul de mic, insa, de-a lungul anilor s-a exins, cartierele vechi au fost demolate si recontruite, in unele parti, insa, ruinele vechilor locuinte se vad si acum. E interesant ca, dupa pozitia temeliilor, sa incerci sa refaci imaginea completa a unui cartier. E un exercitiu de imaginatie care face bine, la urma urmei.

Nu spun nimic despre biserca veche de cateva sute de ani, care stapaneste impunator peste celelalte constructii. Nici nu ma stradui sa gasesc vreun epitet pentru o constructie care afiseaza, fatis, o asemenea opulenta, in fata saracacioaselor locuinte din jurul ei. Doar ca, in vremuri grele, putea adaposti intre zidurile sale, toata populatia satului. Cea crestina, cel putin. Pentru ca maurii, musulmanii proaspat cuceriti, mereu amenintati de noua religie care cucerea batranul continent, gasisera, pe cont propriu, alta modalitate de a se proteja.

In coasta muntelui, intr-un perete vertical de piatra, maurii au sapat grote, lungi de sute de metri, puse cap la cap, grote care au fost gandite sa adaposteasca granele si alte bunuri, in caz de pericol. Evident, inauntru se adaposteau inclusiv oamenii. Unele au fost terminate, in acestea se poate sta chiar si in picioare, dar cele mai multe sunt neterminate, ceea ce ne spune ca maurii au fost alungati din zona inainte de a termina aceste adaposturi. Pe peretii interiori ai grotelor se vad clar urmele de ciocan si de dalta. Inauntru e un labirint intreg. Desi, initial, accesul la aceste grote se facea cu funiile, acum, pentru ca turistii sa fie mai usor de multumit, municipalitatea a agatat scari, care sa faciliteze accesul spre grote, desi PANA la ele iti iese sufletul urcand si coborand un traseu pietruit, pe care piciorul iti aluneca la fiecare pas pe pietrele slefuite de sutele de mii de talpi care le-au calcat…

Inainte de a intra in acest labirint, ghidul ne sfatuieste sa lasam la intrare rucsacii, lucru al carei noima am inteles-o mai tarziu, inauntru, apoi ne inmaneaza regulile, pe o hartie scrisa in castellana, valenciana, franceza si engleza. Vad, de mai multe ori, mentionata ‘conditia fizica buna a vizitatorilor’, dar nu ii dau importanta, pe  moment. Urcam treptele, dupa o jumatate de ora de asteptat sa ne vina randul si intram in prima grota, frante de mijloc, ca sa nu ne spargem capetele de pragul jos al intrarii. Inauntru, in toate directiile, alte gauri. Ghidul ne sfatuieste, ca norma generala sa urmam directia ‘sus’ iar cand exista funii legate direct in pereti, sa urmam cursul acestora. Nu pot sa nu intreb daca s-a ratacit cineva vreodata pe aici. Chiar in fata noastra, un tip mai bine facut, lat in umeri, e nevoit sa se intoarca, pentru ca nu incape prin deschizatura din tavan. Pur si simplu, nu intra. Eu am 90 de kile, asa ca incep sa ma ingrijorez, dar se pare ca, expirand tot aerul din plamani, incap prin gaura aceea si urc la urmatorul nivel. Ghinionistul ramane la baza scarii din lemn, privind inciudat la noi. Roscata e subtirica, incape peste tot si ia un avans considerabil, desi se opreste mai mereu sa faca fotografii. Avem inainte un grup pe persoane, din care una e din Italia. Trebuie sa ne ridicam, cu forta bratelor, prin alta gaura din tavan, dar putem alege sa vedem, mai intai partile laterale ale grotelor. E o adevarata cursa de soareci si soarecii suntem noi…

90 de kile isi spun cuvantul si, cand sa ma ridic in brate, ma sprijin gresit in mana stanga, aceasta imi alune pe piatra slefuita si imi scrantesc si degetele si incheietura mainii, dar, in cele din urma trec cu bine. Nu stiu cum au scrijelit piatra maurii, probabil ca e roca moale, desi coatele si genunchii mei sustin, insangerati, contrariul. Trecem din grota in grota, din caverna in caverna, uluiti de complexitatea labirintului, mirati de efortul pe care l-au depus oamenii astia, gafaind in rasouteri si privind, din cand in cand pe ferestrele patrate, la minunatia de priveliste care ni se deschide in fata ochilor. Mergep, ghemuiti, pana cand spatiul ne obliga sa mergem taras, pe coate si pe genunchi. Nici vorba sa ne murdarim, desi suntem imbracati in haine deschise la culoare. Cei care au trecut inaintea noastra pe aici au facut o curatenie exemplara, iar noi facem acelasi lucru pentru cei din spate si tot asa…

Din cand in cand, cate una dintre grote este mai inalta si ne mai intindem oasele, ne mai relaxam muschii. In aceste grote gasim sapate, mai jos, niste cuve, ca niste cazi, in care cred ca iti tineau granele. In final, dupa multe eforturi, ajungem la iesire. Pe unde trecem tot aplecati de sale, umiliti de geniul inaintasilor. La iesire, mai toti ridicam bratele, in semn de victorie, multumiti ca cei care asteapta sa intre, pentru prima data, se vor intreba ‘oare e chiar atat de greu?’

Chiar in fata, pe coasta altui munte, ca opozitie, ni se arata drumul care duce la manastirea situata in varful lui. Impozanta, evident si neaparata de ziduri. La urma urmei, cei care stau acolo nu sunt amenitati de nimic…

Tags
Show More

Related Articles

Leave a Reply

Close